Obsesia de a fi în centrul atenției

Văzusem recent două filme interesante: Meru și 14 Peaks. Dacă ar fi să le descriu folosind un singur cuvânt, acesta ar fi: OBSESIE. Ca o paranteză, ambele filme sunt impresionante. Împărtășind cu protagoniștii filmelor 0,0001% din experiența de a merge pe munte, mi-e teamă numai să mă gândesc ce efort colosal au depus atât pentru reușitele lor, cât mai ales pentru a filma așa ceva. Deci pentru efortul propriu-zis, au tot respectul din partea mea.

Revenind la obsesie. Ambele filme ilustrează tânjirea după un record. Filmul 14 Peaks are în plan doborârea recordului de escaladă a celor 14 vârfuri peste 8000m, în numai 7 luni. Precedentul record era deținut de Reinhold Messner (în decursul a 14 ani). Meru reprezintă dorința lui Conrad Anker de a fi primul care urcă pe acest pisc extrem de tehnic. Chiar el mărturisește în film că ajunsese să fie posedat de dorința de a fi primul care atinge Shark’s Fin Meru.

O fi obsesia după recorduri o idee bună? Poate da. Poate nu. Dar ce este un record până la urmă? Primul gând ar fi: recordul este o performanță reușită fără precedent. Cu toate acestea, foarte multe recorduri sunt dezbătute:

  • Recordul lui Nirmal Purja din 14 Peaks este criticat pentru faptul că în precedentul record, Messner nu a folosit mască de oxigen. În plus, precedentul record a fost reușit în stil alpin, fără ajutor de la șerpași.
  • Recordul lui Conrad Anker este împărțit în egală măsură cu Jimmy Chin și Renan Ozturk. Fără ei nu știu dacă Anker ar fi reușit această performanță.
  • Un alt exemplu: Eliud Kipchoge deși a alergat distanța unui maraton sub 2h, recordul nu a fost omologat deoarece a avut ajutor din partea mai multor echipe de paceri. Cu toate acestea tot este considerat un record.

În consecință: multe reguli, dezbateri, nuanțe, variabile. Multe relativități. Așadar, recordurile sunt discutabile. Recordurile sunt efemere. Mereu va veni cineva mai obsedat de aceste recorduri și le va doborî. Nu e vorba dacă aceste recorduri vor fi doborâte, ci când vor fi doborâte. Lucrurile evoluează. Contextul este într-o continuă schimbare. Pe zi ce trece se nasc tot mai multe variabile care amplifică relativitatea acestor recorduri: tehnologie mai bună, metode de antrenament mai eficiente, trucuri noi, substanțe noi, șamd. Acesta este unul dintre motivele pentru care recordurile sunt doar niște miraje de marketing.

Este trist să vezi că obsesia față de recorduri o regăsim mai mult acolo unde ea poate lipsi fără nicio problemă. Pe de altă parte nu o găsim aproape deloc acolo unde este cu adevărat necesar. Personal nu am auzit de recorduri benefice în mod direct pentru comunitate. Nu am auzit de cel mai rapid om care a combătut foametea în Somalia. Nu am auzit de compania care a poluat cel mai puțin. Nu am auzit de pacifistul care a oprit cele mai multe conflicte religioase. De asemenea, nu a ajuns la urechile mele vreun record de genul: magnatul care a construit cele mai multe școli în mediul rural. Acestea sunt doar câteva dintre recordurile real-benefice după care omenirea ar trebui să tânjească. Bineînțeles, acestea sunt recordurile pe care și agențiile media ar trebui la rândul lor să le promoveze. Că a alergat X distanța Y în Z minute, personal mă lasă rece. Exceptând respectul față de performanța în sine, din partea mea nu mai răsare nimic. Între un recordman și cel de pe locul 2, personal văd o singură diferență: gradul de obsesie.

Efectele pozitive ale unui record ar trebui să orbiteze în jurul unor grupuri; nicidecum în jurul unei singure persoane dornice de a fi cap de afiș. Chintesența recordurilor ar trebui să se plieze pe spiritul capitalismului; în sensul: ce le ies oamenilor care au cu adevărat nevoie. Păcat că succesele sunt de multe ori individuale sau cel mult de o echipă restrânsă. Beneficiile (nu neapărat necesare) se revarsă în conturile câtorva oameni, își fac reclamă, eventual o donație de ochii lumii și cam atât. Nu ai cum să fii indiferent când vezi unde ne conduce egoismul și lipsa de empatie față de ceilalți. Cum naiba ar putea o societate să meargă în direcția bună când oamenii se clasifică între ei în funcție de numărul de followers sau de brandul cutiei cu 4 roți în care își caută debusolați doza de hormoni ai fericirii? Nu ai cum să ai astfel de speranțe.

Cât timp vom continua să numărăm like-urile și să ne concentrăm atenția asupra unor oameni populari ce fac doar zgomot, omenirea tot la același stadiu va rămâne. Sau poate chiar mai rău.